Scrisoarea unei mame plecata la munca in Italia. Cata durere… „Saracia si grijile m-au izgonit de acasa. Am salvat viitorul copiilor mei, dar mi-am ratacit sufletul printre straini”

Ma numesc Ileana si am 56 de ani, sunt in Italia, „la fix”, de 11 ani. Saracia si grijile m-au izgonit de acasa unde eram saraca din punct de vedere financiar.

Dupa 11 ani de munca in Italia am reusit sa rezolv gravele probleme financiare pe care le aveam, deci nu mai sunt acea saraca, fara bani, ci sunt saraca altfel acum

De saracie tot nu am scapat, mi s-au umplut buzunarele (am un salariu decent, multumitor), dar am saracit la suflet. Copiii au crescut mari fara mine, acum sunt plecati pe drumul vietii cu familiile lor, barbatul mi s-a obisnuit ca banii-i vin lunar si fara munca, iar eu nu mai gasesc drumul catre liniste. Am imbatranit departe de casa, am obosit muncind pentru casa. Anii de munca de aici, din Italia, nu au fost usori. Au fost cei mai grei ani din viata mea, dar am suportat orice de dragul copiilor. Noptile nedormite, mancarea, uneori putina, alteori suficienta, nu mai are parca nici un gust. Zilele trec toate la fel!

Copiii sunt acum la casele lor (am 2 baieti), se intretin singuri, nu mai au nevoie de ajutorul meu. Barbatul, desi asteapta bani de la mine pentru intretinerea casei, in cei 11 ani petrecuti departe unul de celalalt, si-a facut o viata a lui, una paralela cu cea pe care o avea cu mine, in care eu nu mai am loc. Ceea ce mai impartim in doi este spatiul din casa noastra, cand merg in concedii in tara.

De multe ori m-am gandit ca ar fi timpul sa ma retrag acasa, dar la anii mei… nu pot lua nici pensie (nu am ajuns inca la varsta pensionarii) si nici nu ar vrea sa ma angajeze cineva. Cum m-as putea intretine? Voi continua sa muncesc aici, atat cat voi putea, apoi… incotro? Traiesc intre trecut si prezent: trecutul plin de grija copiilor si de teama de a nu reusi sa ii intretin si prezentul in care nu ma mai regasesc decat singura si pierduta. Ce a insemnat Italia pentru mine?

Salvarea viitorului copiilor mei si ratacirea sufletului meu.

Ileana, 56 de ani

Nota redactiei: In Romania, daca depasesti varsta de 45 de ani, esti nefolositor societatii. Exodul romanilor este intr-o continua crestere. Sunt tot mai multi care aleg calea strainatatii si foarte putini cei care doresc sa se intoarca. Unii nu pot sa se intoarca, se simt dezradacinati si aleg sa traiasca printre strani, traind cea mai mare trauma, DORUL. Dorul de casa cu tot ce inseamna el (despartirea de copii, de sot, de familie in general). Femeile, mai ales, devin profund ingrijorate de soarta celor ramasi acasa, simt tot cerul pe umerii lor, sunt prinse intre doua lumi. Se intampla ceva, ceva ce nu va putea fi recuperat vreodata. Toate framantarile, tensiunile, micile satisfactii, bucuriile de-o secunda, fricile etc… sunt traite in singuratate. Da, pentru ca femeile sunt emotionale, barbatii sunt rationali. Castigi bani, nimic de zis, insa te pierzi. Dorul ucide pe interior, regretele, reprosurile fata de propria persoana ucid sufletul, il ataca exact cum face cancerul, putin cate putin. Devastator! Pretul este mare, dar multe femei, in fata carora ma inclin… au ales sa-l plateasca…